Mind as a storyteller

Here is an article from a friend of mine who also wrote a very nice little book, called Book Riding. His insights are very close to my view and I am happy to share this with you. Enjoy!

Book Riding

I’ve enrolled this November into “The Mind is Flat” course organised by FutureLearn, a private education company owned by The Open University UK (OU).

Now I must mention the fact that I love Open University. I first signed up with them on a physics course in 2010, and I have been doing courses annually with them ever since. At least in physics and math, the OU course books are the only books that made it possible for me to understand the subject of study; this year, I studied Quantum Mechanics, and it fulfilled a very old dream of mine to understand and work with the Schrödinger Equation.

View original post 1,433 more words

Summoning and listening to life


It happens even today in West Africa, in the nation of Burkina Faso. Here there is a tribe called the Dagara and they believe every mother dreams her child into being.

For the Dagara, the life of a child doesn’t begin the day they are born. Nor does it begin just after conception. Instead a child is “born” the day it first becomes a thought in the mind of its mother. Once a woman feels it’s time for her to have a child, she walks off by herself and finds a tree. Under its shade, she sits and waits, until she hears the song of her child. Soon as she’s heard it, she returns to her village and finds the man who will be the father of the child. She teaches him the song. And while they make love, together, they sing their child’s song, inviting it into this world.

After the woman becomes pregnant, the mother teaches her child’s song to all the other women of the village. On the day her child pushes out of her womb, all the women gather together and sing the child’s song, welcoming it into this world. As it grows up, whenever the child gets hurt, any villager can comfort the child by singing their song to them since each member of the tribe knows everyone’s song. Later, when the child is older and has done something worthy of praise, the tribe will sing the child’s song to him or her. And when they’re ready to undergo the rites of puberty, the tribe will gather and sing the child’s song. When a child becomes an adult, and they get married, the bride and groom’s songs are sung together as a way of linking their lives. Finally, at the end of their life, as the child prepares to die, the tribe gathers and sings the child’s song to him or her, for the last time.

It is also customary for pregnant women to go through a hearing ritual. The purpose of this hearing ritual is to listen to the incoming baby; to find out who it is; why it’s coming at this time; what it’s purpose is; what it likes or dislikes; and what the living can do to prepare space for this person. The child’s name is then given based on that information. Four weeks after the birth the naming for a baby girl takes place, and three weeks after the birth, a baby boy is named. In the Dagara tradition, you own your name up until the age of five. After the age of five, your name owns you. Your name is an energy; your name has a life force. It creates an umbrella under which you live. That is why it is important to hear the child before they giving him or her the name, because the name must match the purpose.

Excerpt from: Welcoming Spirit Home: Ancient African Teachings to Celebrate Children and Community New World Library ~ by Sobonfu Some

It is a very interesting tradition that goes in line with some of the writings of the Romanian author Scarlat Demetrescu, who in his 1944 book “On the secrets of Life and Universe” describes that when a spirit decides to come to physical life, as it descends to the inferior planes into the material, an astral music accompanies it to give it hope and courage. Maybe the Dagar young women are listening to this astral music.

Is your life like a tango?

Tango is about independence and bonding, about one step after the other, about living the moment, about passion and creativity, about love and… no, not hate,  just love.

Tango is free of rules. You can pick you next move yourself and be creative with the next one. Tango is about now, this moment. Is about here. It’s about partners connecting and living in the present. It’s about knowing when to get close and when to let go of each other.

It’s about trust, about looking in the eyes and understanding what’s going to be next. Speechless communication. How much no words can tell. It’s about feelings. It’s about expressing yourself and letting your partner express himself too, but each one adapting harmoniously with the other.

In tango the man must subtle lead his partner merely by intention. He is the one that sees the dance floor and thus has the responsibility on him. He has to put the light on the woman. To make her follow him freely. Than the woman will use her intuition and will feel his next move more accurately. As she is taken into the dance and cannot see, she must make use of the other senses. For a woman tango calls for patience, acceptance, feeling and synchronicity.

Isn’t this tango the way relationships should be? Or life?

Life like a tango

What do you value more?


Please take a minute and choose an option!

Let’s explain a bit:

Wanting what you have – means the gratitude you are expressing towards what you have, material and non-material speaking.

Having what you want – means how much weight you put on the desires and things that you didn’t experienced yet. How much gratification you want and need.

A life lesson

a life lesson

A pious man talked to God and said:
– God, I want to know what it’s like in Heaven and in Hell.
God led him to two doors.
He opened one of the doors and the man looked inside.
In the middle of the room was a large round table.
On the table was a large pot of stew, which smelled very good and it was mouthwatering.
But the people who were sitting at the table were very thin and looked sick and hungry.
They were holding spoons with very long handles that were tied to their arms and thus they could reach the vessel to fill the spoons with stew but due to the longer than arms handles, they could not lead the spoonfuls to their mouth.

The pious man was shuddered at the sight of their suffering.
Then God said, “Now you have seen Hell”
Then they went to open the other room which looked like the first one.
There was a large round table with the large pot of stew which was mouthwatering.
The people at the table were equipped with the same kind of spoons but they seemed well fed and plump, laughing and talking among themselves.
Pious man said, “I don’t understand” …
“It’s very simple,” said God. “It takes skill though. These healthy people have learned to feed each other, while others were thinking only of themselves.”

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
– Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.
Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor..
Atunci Dumnezeu a spus: “Acum ai vazut Iadul”
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa : arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: “nu inteleg”…
“Este foarte simplu” a spus Dumnezeu. “Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi”.

How did the rose…

“How did the rose

 ever open its heart

and give to this world all its beauty?

 It felt the encouragement of light against its being,

 otherwise, we will remain too

 frightened ”

by Hafiz  (c. 1320-1389)  ~ Persia


How do you open your heart? And share the beauty of your soul with the world. And then you feel exposed and might get scared of being hurt. Without a courage we might remain with our hearts hidden and not ever bloom out of fear.

Love and cherish who acts as the encouragement of light for you. Love those who make you reveal your heart.

Roses and stories


– A zis ca va dansa cu mine daca-i voi aduce trandafiri rosii, se planse tanarul Student, dar in gradina mea nu exista nici macar un trandafir rosu.

Din cuibul ei, aflat in gorun, Privighetoarea il auzi si se uita printre frunze, minunandu-se.

– Nu-i niciun trandafir rosu in gradina mea! se planse el si frumosii lui ochi se umplura de lacrimi. O, de ce lucruri neinsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris inteleptii si filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri rosii, viata mea este ruinata.

– Oh, iata un om care iubeste cu adevarat, spuse Privighetoarea. Nopti la rand am cantat despre el, desi de cunoscut nu-l cunosteam; nopti la rand i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns sa-l vad. Are parul ca floarea de zambila, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atat, dar pasiunea i-a facut fata palida ca fildesul, iar intristarea si-a pus pecetea pe fruntea lui.

– Printul da un bal maine seara, murmura tanarul Student si iubita mea face parte din suita. Daca ii voi duce un trandafir rosu, va dansa cu mine pana in zori. Daca ii voi duce un trandafir rosu, o s-o tin in brate, isi va pleca fruntea pe umarul meu si ma va lua de mana. Dar la mine in gradina nu exista nici macar o roza rosie, asa ca voi sta de unul singur, iar ea va trece pe langa mine. Nu-mi va acorda nicio atentie, iar inima imi va fi distrusa.

– Oh, iata un om care iubeste cu adevarat, spuse Privighetoarea. El sufera tocmai de ceea ce eu cant, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio indoiala, iubirea e un lucru minunat. E mai pretioasa ca smaraldele si mai scumpa decat opalul fin. Nu o poti cumpara nici cu perle, nici cu rodii, nici la vanzare in piata n-o poti scoate. Nu o poti cumpara de la negutatori si nici s-o masori in aur.

– Muzicantii vor sta la galerie, continua tanarul Student si vor canta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa in sunet de harpa si vioara. Atat de usor va dansa ea, ca nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, in vesmintele lor vesele, vor roi in jurul ei. Dar cu mine va refuza sa danseze, caci nu am un trandafir rosu sa-i ofer; se arunca pe iarba, isi ingropa fata in maini si planse.

– Dar de ce plange? intreba soparla mica si verde, dupa ce trecu pe langa el cu coada in sus.

– Oare de ce? zise Fluturele, care zburda dupa o raza de soare.

– De ce, oare? sopti Margareta catre vecina ei, cu o voce blanda.

– Plange pentru ca nu are un trandafir rosu, spuse Privighetoarea.

– Pentru un trandafir rosu? strigara ele, vai, ce ridicol! Iar mica soparla, care de felul ei era o cinica, rase pe fata. Dar Privighetoarea intelegea secretul tristetii Studentului si ramase tacuta pe creanga gorunului, gandindu-se la misterul Iubirii. Brusc isi intinse aripile cafenii si se avanta in aer. Trecu prin padurice asemeni unei umbre si ca o umbra pluti peste gradina. In mijlocul unui petic de iarba crestea un trandafir frumos, iar cand il vazu, zbura deasupra lui si cobori pe o crenguta cu flori.

– Da-mi un trandafir rosu, striga ea si o sa-ti cant cel mai dulce cantec.

Dar trandafirul isi clatina ramurile:

– Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma marii, mai albe decat neaua muntilor. Dar du-te la fratele meu, care creste in spatele vechiului ceas solar si poate el o sa-ti dea ceea ce doresti.

Privighetoarea zbura pana acolo.

– Da-mi un trandafir rosu, striga ea si o sa-ti cant cel mai dulce cantec.

Dar trandafirul isi clatina ramurile.

– Florile mele sunt galbene, raspunse el, ca parul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decat narcisele din poiana inainte sa fie rapuse de coasa. Dar du-te la fratele meu, care creste sub fereastra Studentului si poate ca el iti va da ceea ce doresti.

Privighetoarea zbura spre trandafirul care crestea sub fereastra Studentului.

– Da-mi un trandafir rosu, striga ea si o sa-ti cant cel mai frumos cantec.

Dar trandafirul isi clatina ramurile.

– Florile mele sunt rosii, spuse el, ca picioarele porumbitei, mai rosii decat marele evantai de corali care se unduie in pestera din ocean. Dar iarna mi-a inghetat venele si gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.

– Nu vreau decat un singur trandafir, striga Privighetoarea, doar un singur trandafir rosu! Cum as putea sa-l obtin?

– Exista o cale, raspunse trandafirul, dar e atat de teribila, ca nu indraznesc sa ti-o spun.

– Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teama.

– Daca vrei un trandafir rosu, trebuie sa-l construiesti cu muzica in timpul noptii si sa-l colorezi cu sangele inimii tale. Trebuie sa-mi canti cu pieptul infipt intr-un ghimpe. Toata noaptea va trebui sa-mi canti, iar ghimpele iti va strapunge inima si sangele tau va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.

– Moartea e un pret prea mare pentru un trandafir rosu, striga Privighetoarea si Viata ne e draga tuturor. E placut sa stai in padurea verde, sa urmaresti soarele trecand in carul lui de aur si luna in cel de perle. Ce dulce miroase paducelul si ce dragalasi sunt clopoteii care se ascund in vale si iarba neagra de pe deal, batuta de vanturi. Si totusi, iubirea este mai importanta decat viata; si ce insemnatate are inima unei pasari in comparatie cu inima omului?

Isi intinse aripile cafenii si se avanta spre cer. Trecu peste gradina ca o umbra si ca o umbra pluti prin padurice. Tanarul Student statea intins pe iarba, acolo unde il lasase, iar lacrimile inca nu se uscasera in ochii lui cei frumosi.

– Nu mai fi trist, striga Privighetoarea, fii fericit, pentru ca vei avea trandafirul cel rosu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, in lumina lunii si il voi colora cu sangele propriei mele inimi. Tot ce iti cer este sa iubesti cu adevarat, pentru ca Iubirea este mai inteleapta decat Intelepciunea si mai puternica decat Puterea. Aripile-i sunt de flacara si flacara-i este trupul. Are buzele ca mierea si rasuflarea ca tamaia.

Studentul privi in sus, asculta, dar nu intelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru ca el stia doar ce era scris in carti. Dar gorunul intelese si se intrista, pentru ca ii era draga mica Privighetoare, care-si construise cuib in ramurile lui.

– Mai canta-mi un cantec, ultimul, sopti el. O sa ma simt singur cand nu vei mai fi.

Privighetoarea ii canta gorunului, iar vocea ei era ca apa inspumata dintr-o cana de argint.

Dupa ce Privighetoarea isi termina cantul, Studentul se ridica si scoase din buzunar un carnet si un creion cu mina de plumb.

“Forma, isi zise el departandu-se prin padurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Ma tem ca nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artistilor: are stil dar nu si sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru altii. Se gandeste doar la muzica si toata lumea stie ca arta e egoista.Totusi, trebuie sa admitem ca vocea ei emite cateva tonuri superbe. Ce pacat ca nu inseamna nimic si nu fac niciun bine practic!”. Dupa aceea, intra in camera lui, se lungi in patul cu saltea de paie si incepu sa se gandeasca la iubirea lui, apoi adormi.

Cand luna aparu stralucind pe ceruri, Privighetoarea zbura la trandafir si isi infipse pieptul in ghimpe. Canta intreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se apleca si asculta. Intreaga noapte canta, in vreme ce ghimpele ii patrunse adand, tot mai adanc in piept, iar sangele se scurse din el.

Mai intai canta despre cum se naste iubirea in inima unui baiat si a unei fete. Si pe crengutele de sus ale trandafirului inflori o roza minunata, petala dupa petala, asa cum si cantecele se depanau unele dupa altele. La incepu fu palida ca ceata deasupra raului, palida ca geana diminetii si argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir in oglinda argintie, ca umbra unui trandafir in apele iazului, asa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.

Dar trandafirul ii spuse Privighetorii sa apese mai puternic.

– Apasa mai puternic, mica Privighetoare, mai puternic, daca nu, se va face ziua si roza nu va fi desavarsita.

Asa ca Privighetoarea apasa si mai mult, iar cantul ei deveni mai puternic, pentru ca acum canta despre nasterea pasiunii in sufletul unui barbat si in cel al unei fecioare.

Iar frunzele trandafirului fura strabatute de o tenta roz, ca aceea de pe fata mirelui cand saruta buzele miresei. Totusi, ghimpele nu ajunsese inca la inima Privighetorii, asa ca miezul florii ramase alb, pentru ca doar sangele din inima Privighetorii poate inrosi miezul unei roze.

Trandafirul ii spuse Privighetorii sa apese mai puternic.

– Apasa mai puternic, mica Privighetoare, mai puternic, daca nu, se va face ziua si roza nu va fi desavarsita.

Privighetoarea apasa si mai puternic si ghimpele ii atinse inima, iar ea fu sfasiata de un chin cumplit. Cu cat mai amarnica ii era durerea, cu atat mai salbatic si cantul, pentru ca acum canta despre Iubirea care este desavarsita de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici in mormant.

Minunata floare deveni sangerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sangeriu era cercul de petale, iar miezul sangeriu ca un rubin.

Dar vocea Privighetorii slabea, micile ei aripi se zbateau, iar peste ochi i se puse un val. Mai slab, tot mai slab ii era cantul si simti cum ceva o ineaca.

Apoi, din pieptul ei tasni un ultim suvoi de muzica. Luna cea alba il auzi si uita de zori, adastand pe cer. Trandafirul rosu il auzi si se cutremura in extaz, deschizandu-si petalele in aerul rece al diminetii. Ecoul il purta spre pestera lui purpurie din dealuri si-i trezi pe pastori din visare. Pluti printre trestiile raului, iar ele dusera vestea spre mare.

– Priveste, priveste! striga trandafirul, floarea noastra s-a desavarsit.

Dar Privighetoarea nu raspunse, pentru ca zacea moarta printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele infipt in inima.

La pranz, Studentul deschise fereastra si se uita afara.

– Vai, dar ce noroc! striga el, uite un trandafir rosu! Nu am mai vazut niciodata un asemenea trandafir. E atat de frumos ca sunt convins ca are un nume lung, latinesc.

Se apleca si smulse trandafirul, apoi isi puse palaria si alerga spre casa profesorului, cu el in mana.

Fiica profesorului statea in usa, infasurand matase albastra pe un mosor, iar catelusul era intins la picioarele ei.

– Mi-ai spus ca vei dansa cu mine daca iti voi aduce un trandafir rosu, spuse Studentul. Iata, iti daruiesc cel mai rosu trandafir din lume. Il vei purta deseara langa inima si, in timp ce vom dansa, iti voi spune cat de mult te iubesc.

Fata, in schimb, se incrunta.

– Regret, dar nu se asorteaza cu rochia mea, raspunse ea. In afara de asta, nepotul sambelanului mi-a trimis niste bijuterii adevarate si toata lumea stie ca bijuteriile costa mai mult decat florile.

– Pe cinstea mea, esti foarte nerecunoscatoare, zise Studentul infuriat si arunca trandafirul pe strada, unde roata unei carute il strivi.

– Nerecunoscatoare! exclama fata. Stii ce? Esti foarte grosolan si, pana la urma, cine esti tu? Un Student si atata tot. Nu ai nici macar catarame de argint la pantofi, ca nepotul sambelanului. Apoi se ridica si intra in casa.

– Ce lucru de nimic mai e si Iubirea! spuse Studentul in timp ce se departa. Nu foloseste nici pe jumatate cat Logica, pentru ca nu dovedeste nimic si mereu vorbeste despre lucruri care nu se vor petrece niciodata, facandu-te sa crezi in ceva care nu este adevarat. De fapt, e destul de nepractica si, in timpurile noastre, a fi practic e totul. Ma voi intoarce la Filosofie si voi studia Metafizica.

Se intoarse in camera lui, scoase un tom mare si prafuit si incepu sa citeasca.


Exista un loc unde vei gasi, intotdeauna, trandafiri rosii:Floraria cu Povesti.